Bătrâna pădure numără molizi de 300-400 de ani, lângă care ai deopotrivă sentimentul vremelniciei şi pe cel al veşniciei.
Rezervaţia naturală Codrii Seculari Slătioara stă bine ascunsă, în spatele unor drumuri chinuitoare, de furia turistului înarmat cu aparate de filmat şi provizii păstrate în pungi de plastic. Până la următoarele asfaltări, pădurea rămâne o „insulă“ a copacilor care cresc doar ca să atingă cerul. Molizi de 60 de metri înălţime
Drumul care leagă Gura Humorului de Câmpulung Moldovenesc este atât de prost, încât poate numai botaniştii şi silvicultorii pasionaţi ar străbate cei 8 kilometri de drum desfundat - altă- dată pistă pentru Raliul Bucovinei, prin anii ’80 -, până la Frasin, şi de acolo tot înainte, spre satul Slătioara din comuna Stulpicani, vreo 15 kilometri.
Odată ajuns însă la Ocolul Silvic din comună, de unde te va prelua un pădurar dacă îţi anunţi din timp sosirea, recompensa va fi pe măsura eforturilor şi a răbdării: pădurea primeşte vizitatori de îndată ce roua se evaporă de pe vegetaţie.
Dimineţa, soarele abia dacă apucă să străpungă aici printre vârfurile înalte de conifere, iar sălbă ticia locului - cu o singură potecă pentru turişti, pe marginea căreia se descompun în tihnă trunchiurile de copaci - te va face să ai presentimentul unei întâlniri importante. În faţa spectacolului neregizat oferit de natură, nu poţi decât să rămâi recunoscător şi timid, înconjurat de molizi care ating înălţimi halucinante, de 60 de metri, sau de animale care te urmă resc de la distanţă, ca pe o ciudăţ enie a paradisului lor protejat.
În susurul râurilor sale şi al bocănitului făcut de ciocănitori, Codrii Seculari Slătioara îşi dezvăluie farmecul pe măsură ce înaintezi pe traseul destinat turiş- tilor. Pentru pădurarul Gheorghe Tăutu, care cunoaşte Codrii ca pe propriile buzunare şi nu se plictiseş te niciodată să enumere zecile de specii de plante şi animale care se adăpostesc aici, pădurea a devenit, în timp, raiul lui personal. Un rai pe care, de 40 de ani, îl apără şi nu-l dezvăluie decât celor pe care îi bănuieşte „oameni de omenie“ sau „prieteni ai naturii“.
Odată terminat traseul destinat turiştilor, descoperi că frumuseţea acestei rezervaţii poate provoca sentimente stranii. La picioarele molizilor, căutând crâmpeie de cer printre crengi, poţi trăi, pentru o clipă, disperarea ascuţită că va trebui să te întorci într-o lume sălbăticită în modernitatea şi viteza ei spre dezastru.